O altă fermecătoare seară californiană cea de 30 aprilie 2011; lumina lină a apusului filtrat de frunzele arborilor bătrâni din grădina familiei Kloes oferea, în atmosfera de pace şi împăcare post-pascală, unda de taină şi nostalgie pe care aşteptarea unei infuzii de istorie naţională o inducea celor, poate, 50 de participanţi… Debuta astfel unul dintre cele mai reuşite evenimente culturale organizate de Societatea “Viitorul Român”: întâlnirea cu Profesorul universitar ieşean Ion Toderaşcu…
Preşedintele “Viitorului Român”, doamna Ionela Kloes, amfitrioana seratei, a rostit un succint cuvânt de bun venit, prezentând apoi oaspeţilor proaspăt-alesul comitet de conducere al societăţii. Doamna preşedinte a salutat în continuare pe Excelenţa Sa Cătălin Ghenea, Consulul General al României la Los Angeles, pe Aura Imbarus şi Bogdan Marcu, scriitori, precum şi pe jovialul actor şi scenarist Tudor Petruţ, cunoscut şi îndrăgit de publicul american şi ca “Peggy” din reclama Discover Card. Consulul Ghenea a mulţumit în discursul său Societăţii pentru constanta preocupare, de-a lungul celor 85 de ani de existenţă, privind păstrarea şi promovarea valorilor culturale româneşti în lumea californiană.
Doamna Kloes l-a prezentat apoi oaspeţilor pe invitatul de onoare, Profesorul universitar Ion Toderaşcu, distins reprezentant al lumii academice ieşene, admirat de 46 de promoţii de studenţi ai Facultăţii de Istorie şi Filosofie, precum şi de cei ai Facultăţii de Drept de la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”. Medievist de prestigiu, Ion Toderaşcu e autorul a multiple articole şi volume de specialitate, premiat de Academia Româna şi Profesor Emerit al Universităţii din Iaşi.
Orator de o mare fineţe şi sensibilitate, Profesorul Toderaşcu a captat de la început interesul publicului prin discursul liber, fluid, postura elegantă şi timbrul cald al magiştrilor din vremuri de demult. Subiectul prelegerii Domniei Sale, “Gheorghe I. Brătianu, un savant şi un soldat”, readucea în memoria românilor californieni personalitatea unui “mare istoric, un polihistor, un mare patriot, un mucenic al neamului românesc”, în cuvintele vorbitorului. Grădina familiei Kloes devenea astfel un portal descântat, la confluenţa de trecut românesc şi prezent de adopţie californiană, în forum- ul “Viitorului Român”, păstrătorul şi mesagerul torţei românismului în diaspora sudului Californiei.
Cu o vădită admiraţie pentru omul şi savantul “de o înaltă ţinută morală” Gheorghe I. Brătianu, conferenţiarul ne-a prezentat o mare personalitate a ştiinţei istorice româneşti şi europene, descendent, la rândul său, al unei ilustre familii, cu un rol decisiv în viaţa României moderne vreme de un secol. În pleiada Brătienilor se înscriau astfel bunicul său, Ion C. Brătianu, prim-ministru în vremea Războiului de Independenţă şi preşedinte al Partidului Liberal, urmat de tatal său, Ionel Brătianu, prim-ministrul care decisese intrarea României in Primul Război Mondial alături de Puterile Antantei, considerat “artizanul României Mari”, după recuperarea Basarabiei, a Bucovinei şi a Transilvaniei.
În aula-luminiş, vizitaţi de vântul de larguri colinare şi de raze de crepuscul, redeveneam mai români şi mai tineri, studenţi-discipoli, urmărind fascinaţi, cum inspirat avea să scrie apoi Monika Artimescu, “un infinit curs de istorie (…) până la uitarea de sine”. De la “istoria mare”, cu valoare de document, până la “istoria mică”, cu parfum de vremi apuse, Profesorul Toderaşcu ne-a condus pe urmele lui Gheorghe Brătianu, “soldatul”, “savantul”, “martirul”, “simbolul”. Astfel, atât in viaţă cât şi în operă, Brătianu a fost prototipul iubitorului de patrie până la dăruirea de sine, acel patriot pe care pare a-l fi descris Horaţiu în faimosul vers “Dulce et decorum est pro patria mori”. Memorialul File din cartea războiului descrie experienţa sa răscolitoare de voluntar în Primul Război Mondial, Brătianu înrolându-se înainte de a fi împlinit vârsta majoratului. În acea “uriaşă simfonie a prăpădului”, tânărul sublocotenent de artilerie învăţa profunzimea iubirii de neam, înconjurat fiind de o incredibilă solidaritate umană: “Un popor întreg, de la vlădică până la opincă, lupta pe viaţă şi pe moarte pentru lege şi moşie”.
Sunt momente în istoria naţională care marcheaza dureros chiar şi în restrospectivă. Cartea neamului nostru de origine ne defineşte ca indivizi şi ne ajută să ne păstrăm această individualitate culturală în lumea concentrică de adopţie. Profesorul Toderaşcu a evocat astfel, cu evidenta emoţie a istoricului, el insuşi un mare iubitor de ţară, suferinţa patriotului Brătianu în “anul de durere” 1940, când graniţele României au fost încălcate prin “dreptul forţei”. Povestea Profesorul că România fusese atunci învinsă “fără să fi luptat”, fiindu-ne răpite, prin dictat, Basarabia şi Bucovina de Nord, Ardealul de Nord şi Cadrilaterul. Soldatul şi patriotul Gheorghe Brătianu a luptat ca ofiţer de artilerie şi în războiul care a urmat, împotriva bolşevismului, pe care îl numea “duşmanul de căpetenie”. În 1996, Ion Toderaşcu a reeditat la Iaşi culegerea de conferinţe şi prelegeri Cuvinte către români, publicată iniţial la Bucureşti în 1942 şi pe care Gheorghe I. Brătianu o dedicase “ofiţerilor şi soldaţilor români, camarazi din doua războaie, în amintirea celor căzuţi şi în nădejdea viitorului”. Amintea la un moment dat în discursul său Profesorul Toderaşcu de unul din secretele unei conferinţe reuşite: presărarea conţinutului încărcat de informaţie şi calitate de document cu mirodeniile de culise ale anecdotelor vremii, aşa numita “istorie mică”. În stilul său caracteristic de o încântătoare spontaneitate jovială, Profesorul a istorisit un moment amuzant, premergător naşterii lui Gheorghe Brătianu, la palatul lui Cuza de la Ruginoasa. Părinţii săi, Maria Moruzi şi Ionel Brătianu, nu erau căsătoriţi, iar acesta din urmă nu părea a avea vreo propensiune în acea direcţie. În consecinţă, fratele Mariei s-a prezentat la palat cu primarul şi poliţistul din sat şi, cu pistolul la tâmplă, căsătoria s-a înfăptuit “de bună voie şi nesilit de nimeni”…
Întorcându-ne la drumul savantului Brătianu, Profesorul Toderaşcu îl descria ca pe una dintre personalităţile marcante ale Europei acelui timp, “polihistor” a cărui operă a fost dedicată în mare parte cauzei naţionale, originii şi continuităţii românilor în Dacia, constituirii şi unităţii statelor româneşti. A fost profesor la Universităţile din Iaşi şi Bucureşti, fiind primit la Academia Română, ca membru corespondent, în 1928, la propunerea lui Nicolae Iorga, şi apoi ca titular în 1942. Brătianu a omagiat în variate ocazii memoria lui Iorga, magistrul său, pe care îl numea “Uriaşul”. Asfel, în aprilie 1941 se arăta mahnit “de tăcerea care s-a lăsat în jurul mormântului său proaspăt”.
Savantul Gheorghe I. Brătianu, după cum amintea oratorul, are un fişier bibliografic impresionant, 282 de titluri, de la antichitate la istoria contemporană, dintre care Origines et formation de l’unité roumaine (1943) şi Études byzantines d’histoire économique et sociale (1938) au fost reeditate la Iaşi de către Ion Toderaşcu în 1998 şi respectiv 2003. Profesorul l-a omagiat apoi pe Gheorghe Brătianu, martirul, “un mucenic al neamului românesc”, în cuvintele vorbitorului. Descendentul unei pleiade de demnitari liberali, patrioţi şi scriitori de istorie, Brătianu a devenit unul din nenumaraţii membri ai protipendadei intelectuale româneşti victimizaţi de proaspăt-instalatul regim comunist. I s-au retras toate titlurile academice, a fost arestat la domiciliu şi apoi întemniţat, fără proces de condamnare, la închisoarea din Sighet, unde a sfârşit după multă umilinţă şi chin la 27 aprilie 1953.
Prelegerea universitară de istorie, care ne transpusese pe noi toţi, care ascultam vrajiţi, într-o reverie a trecutului, se concluziona cu sentimentul purificator al supravieţuirii prin creaţie. Amintindu- ne de versul horaţian “exegi monumentum”, aflăm ca în prezent Gheorghe I. Brătianu isi recâstigase binemeritata poziţie în panoplia marilor păstrători ai românismului, prin recunoaşterea întregii sale opere ştiinţifice şi civice. Între timp, apusul aluneca spre înserare, în timp ce mă chinuiau din nou, ca pe noi toţi, de ieri şi de azi, indignate nelămuriri precum acea întrebare retorică: “unde sunt ticăloşii?” De ce nu şi-au primit justa retribuţie toţi cei care “au fost tăind un brad bătrân”, ucigaşii lui Iorga, temnicerii acelei “intelligentsia” române, călăii din 1989, atâtea revoltătoare crime şi nedreptăţi, atâtea râuri de lacrimi ale istoriei unui neam greu încercat, căruia îi suntem cu toţii datori măcar cu alinarea aducerii aminte.
Domnul Profesor Toderaşcu a răspuns apoi întrebărilor adresate de doamna Profesor Ileana Costea, de Mike Bocancea şi Bogdan Marcu, discuţiile cordiale prelungindu-se apoi cu însufleţire până la o seara târzie, precedate de mulţumirile pe care doamna Ionela Kloes le-a adresat distinsului conferenţiar şi de invitaţia amfitrionilor de a explora delicioasele minuturi şi vinuri californiene.
Ambasador al celei mai vechi universităţi a României, la care Gheorghe Brătianu a predat timp de 17 ani, domnul Profesor a captivat din nou auditoriul cu o suită de imagini de arhivă ale “Palatului Universitar de la Copou”, astăzi edificiul Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Astfel, acompaniat de explicaţiile pertinente ale vorbitorului, am urmărit un colaj al unei lumi universitare de odinioară: Academia Mihaileană (1835), localul vechi al Universităţii, 1860 (fostă casă cantacuzină), biblioteca veche universitară, Gheorghe Brătianu ca tânăr profesor şi apoi, tristă alăturare, într-o fotografie a sa în suferinţă la închisoarea de la Sighet. Au urmat imagini noi ale clădirii de azi a Universităţii şi ale oraşului Iaşi, cu celebra Sală a Paşilor Pierduţi, adăpostind picturi ale inegalabilului Sabin Bălaşa.
Virgil Adumitroaie, vice-preşedintele Societăţii “Viitorul Român”, spunea la finalul prelegerii Domnului Profesor Toderaşcu: “Am devenit mai bogaţi sufleteşte şi, poate, mai români” după acea autentică lecţie de conştiinţă naţională la care avuseserăm privilegiul să asistăm. Am constatat încă o dată, cu prilejul acestui regal de cultură şi istorie de la “Viitorul Român”, că identitatea noastră, a celor care ne-am integrat acum unei lumi atât de îndepărtate şi diferite spaţial şi spiritual, e conturată esenţial de apartenenţa la adevărul rădăcinilor, al memoriei colective a începuturilor, un veritabil “antidot la uitare”.